Volumul de amintiri al învăţătorului şi ofiţerului în rezervă Eugeniu Bucheru acoperă „trei tărîmuri ale morții“. Primele două sunt prezentate sub forma istoricului unor momente relevante din anii 1943–1948: luptele din Crimeea și Kuban, apoi, după 1944, anii grei de prizonierat în URSS, la Monastîrka şi Oranki, şi în sfîrşit revenirea în ţară, în 1948, odată cu ultimul lot, al celor care refuzaseră înscrierea în divizia Tudor Vladimirescu. Al treilea tărîm, viața trăită în România comunistă, se referă la următoarele patru decenii și este prezentat sub forma unei radiografii hipercritice a regimului. Memoriile lui Eugeniu Bucheru, povestitor inteligent şi talentat, se înscriu în seria mărturiilor lăsate de foşti prizonieri de război în URSS, precum Radu Mărculescu. De altfel, greva foamei pe care o aminteşte autorul în această carte este evocată şi de Radu Mărculescu în Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică.

Mare parte dintre așa-zișii «germanofili» erau animați mai curînd de teama de Rusia decît de atașamentul față de Puterile Centrale. Această rusofobie, alimentată de istoria familiei și a ținutului de baștină, este fățișă în atitudinea lui Lupu Kostaki, boierul moldovean numit de guvern la cîrma Ministerului de Interne pentru perioada ocupației. De pe poziția de «gerant», obiectivul său era să netezească raporturile cu autoritățile militare străine și să asigure subzistența locuitorilor din teritoriul ocupat. În schimb, după încheierea războiului a fost acuzat de colaborare cu inamicul. Firește că Lupu Kostaki a colaborat cu autoritățile de ocupație, între anumite limite: în fond, de aceea fusese lăsat la București, în virtutea strălucitei sale cariere în administrație. El vedea în coabitare singura soluție pentru a salva populația civilă rămasă în teritoriul ocupat și chiar pentru a evita dezintegrarea țării. Rămîne de stabilit dacă publicarea, un secol mai tîrziu, a memoriilor lui Lupu Kostaki îi va face sau nu dreptate. – LUCIAN BOIA

...constituirea României moderne este un proces clasic, urmînd îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naţionale din Europa. Hitchins prezintă cronologic acest proces, prin evenimentele sale politice capitale: Independenţa, domnia regelui Carol, Primul Război Mondial, România Mare, al Doilea Război Mondial. Tendinţele generale în evoluţia economică şi socială, ca şi modificările percepţiei de sine a românilor sînt analizate în afara strictelor departajări cronologice de mai sus. Ultimul capitol al cărţii tratează scurta perioadă august 1944–1947, în care, sub puterea comunistă, statul român modern a fost pur şi simplu dezintegrat.

Negaționismul înseamnă negarea faptelor istorice dovedite sau deformarea lor. Termenul se referă în general la cei care contestă existența camerelor de gazare naziste ori care minimalizează amploarea fenomenului de exterminare a evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar cum rămîne cu cei care neagă bilanțul comunismului, care-i trec sub tăcere morții și îi ascund cauzele? Se poate vorbi în acest caz de un negaționism de stînga, diferit, așadar, de un negaționism de dreapta? Distincția e arbitrară, ne-ajută doar să nu confundăm tipurile de negare, și trebuie înțeleasă fără nici o conotație politică... Adevărata diferență ține de percepția asupra acestor negaționisme: unul este unanim condamnat în numele adevărului, al istoriei, al moralei, pe cînd celălalt este în cel mai bun caz ignorat, dacă nu chiar aprobat în ciuda tuturor evidențelor, în pofida realității istorice și a eticii. Cartea de față are drept subiect tocmai acest negaționism de stînga, care nu-și găsește nici o justificare și despre care se vorbește atît de puțin ori deloc.

Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfîrșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gînditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin. Îi place să i se spună Nae. Împămîntenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelepciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gîndire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mîndru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase. Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă. Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.

Cîndva, suprafeţe vaste de pe tot cuprinsul globului erau marcate cu roşu imperial şi Marea Britanie stăpînea nu doar întinsul mărilor, ci şi preriile Americii, stepele Asiei, junglele Africii şi deşerturile Arabiei. Cum a reuşit o insuliţă ploioasă din nordul Atlanticului să conducă lumea? Şi de ce imperiul său, unde soarele nu apunea niciodată, a intrat în declin şi, în cele din urmă, s-a prăbuşit? ...povestea acestuia în toată măreţia şi misterul său, arătînd cum o mînă de corsari şi căutători de aur au sădit sămînţa celui mai mare imperiu din istorie – şi au aşezat lumea pe făgaşul modernităţii.

Soldații au plecat, așadar, de pe front în masă, luînd cu ei armele și banii statului, caii și vehiculele. Au luat cu asalt trenurile, asupra cărora se năpusteau ca furnicile, sau au plecat pe jos. Cei care reușiseră să pună mîna pe un cal sau pe un vehicul le încărcau cu rezultatele jafurilor lor, pe care uneori le vindeau la prețuri de nimic… Întreaga Moldovă și Basarabia erau pline de cai rusești… Soldații au fost văzuți ducînd într-un sat o piesă de artilerie completă, cu tot atelajul ei, pe care au vîndut-o pentru 50 sau 60 de franci. Am fost martorul acestei tranzacții, într-un tîrgușor la 20 de kilometri de Iași.

...patru incursiuni exemplare în lumea absurdului totalitar... Călărețul cu șoim, tabloul care împodobește salonul contelui Ciano din casa de vînătoare de la Lezha, în Albania, declanșează un funest și inexplicabil șir de violențe, iar blestemul său îi lovește întîi pe fasciștii italieni și apoi pe mai-marii regimului comunist de la Tirana. Cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, Iarna la cafeneaua Riviera și Zborul cocorului pătrundem în intimitatea aparatului represiv albanez care macină, printre monstruoasele sale roți dințate, conștiințe și destine.

...aproape un veac de istorie româneasca: perioada dintre Tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi și sfîrșitul domniei lui Cuza, răstimp socotit de Hitchins prima etapă de formare a națiunii române moderne. Atunci s-a produs tranziția de la o societate medievală, de tip agrar, la una modernă, modelată de valorile urbane și industriale. Și tot atunci s-au petrecut spectaculoase schimbări de mentalitate și adevarate mutații în viața socială, întreaga epocă a fost marcată de abandonarea influențelor răsăritene în favoarea ideilor și a valorilor occidentale.

Din respect față de victime avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă. Sacrificiul pe care l-au făcut acei oameni, de toate vîrstele, de toate condițiile, de toate naționalitățile, depășește orice capacitate de înțelegere. Victimele sunt adevăratul chip al acelor regimuri care au purtat – ceva nemaivăzut în istoria omenirii – un război civil permanent împotriva propriilor popoare. Toți acei oameni au suferit aceeași soartă, dar fiecare și-a dus crucea singur și neștiut, și fiecare și-a murit moartea într-o singurătate fără sfîrșit. Noi, omenirea întreagă, avem datoria morală de a le păstra memoria, indiferent dacă am cunoscut la rîndu-ne regimurile fără de lege, dacă le-am fost complici, cu gîndul sau cu fapta, sau dacă am închis ochii și nu ne-am lăsat atinși de tragedia care se desfășura în vecinătatea noastră. Victimele comunismului reprezintă conștiința noastră vinovată.

Pe fundalul prăbușirii imperiilor și a monarhiilor, între noile granițe ale României Mari, viața politică e zguduită de o poveste de dragoste. Prințul moștenitor fuge în lume, în plină epocă antisemită, cu o femeie cu origini evreiești. Despre ei și povestea lor se va vorbi necontenit timp de decenii. Legionarii și, pe linia lor, comuniștii îi vor descrie în contururi îngroșate de ură, invidie și resentiment. Presa internațională va căuta să-i situeze cînd în descendența marilor iubiri interzise, cînd în anticamera unor tenebroase intrigi și comploturi politice. Vor fi condamnați de toți, bîrfiți, hărțuiți și defăimați în ziare, în manuale și în cărți de istorie. Vor rămîne împreună în ciuda tuturor. Ce se află însă dincolo de bîrfe și clișee și ce ascund ele sub masca discursului patriotard, antisemit sau moralizator? Din documente de arhivă, scrisori inedite, memorii, jurnale și mărturii ale contemporanilor, această carte reconstruiește culisele celui mai stăruitor scandal politic din istoria interbelică a României.