Si la Gdynia, Szczecin, Elblag s-a tras. Cei mai multi morti (peste cincizeci) trebuie sa fi fost la Gdynia, unde militia a tras in multime cu mitralierele din elicoptere si cu salve de mortiere

LEDA

"Se spune că o viaţă nu este astăzi suficientă pentru a citi tot ceea ce se publică într-o singură zi. Dacă am căuta o carte care să fie, în acelaşi timp, un basm cu un peşte fermecat, o cronică despre conflictul dintre sexe, un omagiu dedicat femeii, o cule gere de re ţete culinare şi, impli cit, o interesantă istorie a menta lităţilor, atunci cu siguranţă ar trebui să ne oprim asupra amplului roman “Calcanul” al lui Günter Grass.
Opera scriitorului german nu este minimalistă, ci, dimpotrivă, se caracterizează prin folosirea unor fraze lungi, arborescente, punctate din când în când de poeme în versuri albe, cu valoare comentativă sau de sentinţă. Laureat al premiului Nobel în 1999, Günter Grass este un nu me foarte cunoscut în România – şi nu doar din cauza scandalului provocat, în 2006, de autobio­gra fia sa (“Decojind ceapa”). Ce-i drept, dezvăluirea trecutei sale apartenenţe la Waffen-SS (pe vremea când avea doar 17 ani) a zgu duit deopotrivă mediile de presă şi publicul cititor, cu atât mai mult cu cât Grass a fost întotdea una o conştiinţă etică respecta tă, în Germania.

Însă oricât de senzaţională această poveste, nu pot fi uitate marile sale cărţi – “Toba de tinichea" (1959), “Pisica şi şoarecele" (1961), "Ani de câine" (1963), "Anestezie locală" (1969), “Un câmp prea departe" (1995), vo lumele de proză scurtă, de eseuri, versuri... În “Calcanul” (roman apărut în 1977), Grass elaborează un text- palimpsest, reinterpretând un basm al fraţilor Grimm. Poves tea iniţială este transpusă într-un cadru modern şi dobândeşte noi valenţe prin anularea defectelor protagonistei Ilsebill, soţia pescarului sărac. În opera lui Grass, aceasta nu se mai face vinovată de lăcomie prin dorinţele absurde pe care altădată ea le transmitea calca nului fermecat în schimbul liber­tăţii sale.

Din contră, bărbatul este cel care aspiră la ascensiu ne şi putere, se răz vrăteşte împotriva matriarhatului, poartă războaie sângeroase pentru noi cuceriri, fiind povăţuit şi îndemnat să acţioneze de către calca nul - pedagog - consilier, martor al desfăşurării istorice din paleo litic şi până în prezent. Cuplul din opera lui Grass este de fapt cuplul arhetipal ce stră ba te istoria prin avatarurile sale, femeia reîncarnându-se în timp în unsprezece bucătărese, indivi dualizate prin contextul istoric, dar de fapt personificări ale aceleaşi veşnice Ilsebill, care găteş te, îşi ocroteşte cu dragoste co piii şi trăieşte adeseori în umbra unui bărbat celebru. Ilsebill cea modernă va avea şi ea un copil, aşa încât soţul are un răgaz de nouă luni pentru a depă na povestea calcanului. El rela tează cum l-a capturat în epoca de piatră, cum i-a ascultat sfaturile de-a lungul istoriei şi cum acesta, nemulţumit de evoluţia învăţăceilor-bărbaţi, s-a lăsat prins a doua oară de urmaşele Evei. Femeile îl acuză însă de “ginecofobie” şi hotărăsc să îl judece pentru toate neajunsurile pricinuite, în cadrul unui tribunal constituit ad-hoc.

A fost odată un calcan. Con cretizare a spiritului lumii (un fel de Weltgeist, dacă ar fi să ape lăm la terminologia lui Hegel), el ar putea să devină sfătuitorul femeilor din epoca contempora nă, ajutându-le să rescrie istoria. Va fi eliberat de înalta Curte Feminină sau va fi găsit vinovat? Răspunsul îl veţi afla din cartea lui Grass, un roman caracterizat printr-un inefabil amestec de ironie şi luciditate, de divertisment şi maturitate artistică."

Corina Panaitopol

Adio, arme este povestea locotenentului Henry, concentrat pe frontul italian in timpul Primului Razboi Mondial, si a pasiunii lui pentru Catherine Barkley, o sora medicala englezoaica. Inca de la prima lor intilnire, Catherine ii povesteste, de parca in contextul respectiv propria ei tragedie si-ar fi pierdut orice interes, cum logodnicul ei fusese omorit in lupta cu un an inainte, dupa ce incercase in zadar sa o convinga sa se casatoreasca. Cei doi incep o relatie, iar Henry este convins ca nu e indragostit de Catherine si nici nu o va iubi vreodata. Pentru el, acesta e doar un joc, la fel ca bridge-ul, doar ca in locul cartilor sint folosite cuvinte. Destul de curind, insa, jocul devine serios si in cele din urma Henry dezerteaza ca sa fie impreuna cu Catherine.

„Hemingway nu s-a ascuns niciodata intr-un turn de fildes. Stia prea bine ca substanta operei unui artist este artistul insusi, viata si trairile lui, si a reusit ceea ce putini scriitori din epoca lui sau dintotdeauna au izbutit sa faca: sa devina, ca om si in vazul lumii in mijlocul careia traia, imaginea vie a semnificatiei celei mai autentice si mai profunde a operei sale, iar acest lucru a continuat sa-l faca neabatut si cu cea mai deplina onestitate pina in momentul mortii.” (Tennessee Williams)

„Hemingway a fost unul dintre cei mai straluciti, mai indrazneti si mai rigurosi stilisti din intreaga literatura universala, urmarind neclintit principalul scop al artei sale: acela de a surprinde insasi esenta umanitatii, asa cum apare ea in spectacolul tragicomic al vietii. Iar cei care l-au cunoscut pot depune marturie ca era la fel de bun ca om pe cit a fost ca scriitor.” (William Faulkner)

„Scriitorul adevarat este un om singur. Si, pe masura ce creste in ochii celorlalti, se cufunda tot mai mult in singuratate. Iar daca este suficient de bun, in fiecare zi e nevoit sa se confrunte cu eternitatea sau cu absenta ei. Pentru un scriitor adevarat, fiecare carte este un nou inceput, o noua incercare de a atinge ceva care ramine mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe cai ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde altii au dat gres. Dar sa scrii literatura nu inseamna doar sa spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru ca au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astazi, sintem nevoiti sa mergem mai departe decit am fi crezut vreodata ca putem ajunge, sa iesim in larg, pina cind raminem cu totul singuri, lipsiti de orice sprijin.” (Ernest Hemingway)

Polirom

"Tarzanul din titlu e numele de alint al unei femei, iar amigdalita cu pricina e o vorbă de dînsa inventată pentru a numi o perioadă a sa de teamă şi deznădejde („prăbuşirea mea interioară“). Ca an al declanşării amigdalitei, ne aflăm în 1982; ca loc, într-un Salvador răscolit, cu bombe, morţi şi dispăruţi; iar ca – să zicem aşa – corazón, sîntem în plină poveste a unui amor frumos şi straniu, temperamentos în stil latino, dar şi globetrotter-ist, început în pragul ’68-ului parizian şi oprit într-un ’97 american. Ea, Tarzan(a), are un nume splendid (Fernanda María de la Trinidad del Monte Montes), coboară cu pas încrezător dintr-o familie salvadoriană înstărită, primeşte educaţie în SUA şi într-un pension elveţian, după care descinde, luminoasă, la Paris; se va îndrăgosti de el cînd el e căsătorit, apoi se va căsători cînd el a rămas singur şi o vor ţine tot aşa, într-o pătimaşă defazare amoroasă, pe fundalul unei neîncetate schimbări de decor, de ocupaţii, de stări etc. Se întîlnesc la răstimpuri, în diferite formule şi pe diferite continente, dar păstrează destul de strîns legătura unul cu altul prin acele superbe, fabuloase obiecte retro numite scrisori. Amigdalita lui Tarzan e, aşadar, un roman în bună măsură epistolar şi găzduieşte o proză fastă, de maestru sud-american (peruan, mai exact), iute lunecoasă în digresiuni, după logica unei dezordini profund îndrăgostite. În această logică, depunerea unui buchet de flori la un semafor din Paris e un gest – veţi vedea – cît se poate de firesc."

Claudiu Constantinescu

...am stat o vreme intins pe canapea, cu ochii in tavan. Era un tavan obisnuit, dintr-un apartament obisnuit, dar ma uitam la el foarte atent. Din cind in cind era luminat, in trecere, de farurile masinilor. Nu mai eram obsedat de iluzii.

Romanul exploreaza adincimile sufletului uman, concentrindu-se asupra metamorfozelor prin care trece sentimentul iubirii de la adolescenta pina la maturitate. Personajul principal, Hajime, proprietarul unui bar din Tokyo (autorul transfera asupra personajului propria experienta de viata), duce o existenta aparent linistita si indestulatoare, dar in fapt tulburata de amintirea unei povesti de dragoste din tinerete. Ceea ce il obsedeaza insa pe erou nu e neaparat imaginea iubitelor din trecut, ci caracterul unic si irepetabil al relatiei dintre doi oameni si convingerea ca destinul uman e o problema de optiune: o data ce ai pornit pe un drum nu te mai poti intoarce, iar celelalte drumuri posibile vor ramine necunoscute pentru totdeauna. Reintilnirea cu una dintre iubite echivaleaza cu o incercare disperata de a recupera timpul pierdut, fie si cu riscul ruperii legaturilor cu prezentul. O poveste aproape ireala despre dragoste si despre moarte – ca mai toate povestile lui Murakami –, invaluita in acordurile melodiei lui Nat King Cole, „La sud de granita".

Toti credinciosii au motive bine intemeiate pentru a nu crede in nici un alt dumnezeu decit al lor, asa ca ei intre ei sint cei care imi dau toate motivele sa nu cred in nici unul

Salman Rushdie este autorul Versetelor satanice, roman care i‑a adus lui Rushdie pre miul Whitbread, o nominalizare la premiul Booker si o condam nare la moarte a carei amenintare inca mai staruie asupra scriitorului.

Cel mai recent roman al lui Salman Rushdie, Seducatoarea din Florenta, publicat in 2008, este o elegie inchinata frumusetii si, in acelasi timp, o meditatie asupra naturii si a modului in care functioneaza puterea. Avind in centru figura misterioasa si seducatoare a unei femei – printesa, vrajitoare si sclava, visul de dragoste al oricarui barbat –, povestea imbina epoci istorice si spatii culturale diametral opuse, purtindu‑ne din Florenta lui Machiavelli si a familiei de Medici in opulenta Indie a mogulilor din perioada de glorie marcata de domnia lui Akbar. Cu toate ca ne lasam cuceriti de fermecatoarea eroina a cartii, cu toate ca cel ce tine in mina firele multicolore ale naratiunii pare a fi un ins misterios cu aerul unui nobil, cu maiestria unui scamator si misiunea unui diplomat, adevarata partitura a seductiei este interpretata, ca intotdeauna, de Rushdie insusi, care imbina harul unui povestitor oriental cu talentul plastic si bogatia de nuante a unui miniaturist.

„In Seducatoarea din Florenta, Rushdie se intoarce in timp, la acele prime indicii ale schimbului cultural care si-au lasat puternic amprenta asupra operei sale... Unul dintre cele mai bune romane scrise de Rushdie pina acum.” (The Observer)

„O poveste ametitoare, in tonalitati baroce… Rushdie ne ofera sansa sa evadam din prezent intr-un trecut de vis care, in ultima instanta, ne face sa constientizam pericolele si iluziile vietii noastre de zi cu zi.” (Chicago Tribune)

„Seducatoarea din Florenta este o conversatie continua, revelatoare, cu cititorii, despre lumea noastra si despre locul nostru in ea. Este o poveste romantica si, in acelasi timp, tragica, despre felul in care sintem sfisiati intre culturi si vremuri disparate, fara sa ne simtim nicaieri acasa.” (New Statesman)

„Noul roman al lui Salman Rushdie este ca o sala a oglinzilor de bilci. Distorsioneaza si creeaza aparitii si, mai ales, precum acele oglinzi care sint portaluri inspre cai periculoase, au menirea de a scoate la lumina lucrurile ascunse. Doua mari civilizatii, imperiul mogul al lui Jalalluddin Muhammed Akbar si Florenta din vremea familiei de Medici si a lui Machiavelli, se reflecta una intr-alta, inlantuite, totodata, printr-o serie de intimplari dintre cele mai improbabile, ca in lumea basmului.” (The Times)

„Cum ar fi sa ne trezim in visele altor oameni si sa le schimbam, si cum ar fi sa avem curajul sa ii invitam in ale noastre? Cum ar fi daca intreaga lume ar deveni un singur vis in stare de trezie?” (Salman Rushdie)

Oare dragostea sa fie aia care-l timpeste pe om, sau doar timpitii se indragostesc?


"Mă numesc Roşu este un roman extrem de ambiţios, atât la nivel formal, cât şi al conţinutului. Cele 59 de capitole poartă nume construite pe tipare asemănătoare, de tipul „Mă numesc…”, „Mi se spune…”, „Voi fi numit…”, sau mai simplu „Eu, …”. În locul punctelor de suspensie apare de fiecare dată numele naratorului din capitolul respectiv. Fie că unele personaje povestesc de mai multe ori, fie că sunt ochii prin care privim un singur episod, fiecare dintre ele are o voce distinctă, foarte limpede şi foarte ingenios construită. Într-un fel vorbeşte o femeie îndrăgostită, altfel un bătrân miniaturist, altfel ucigaşul. Ingeniozitatea lui Pamuk nu se opreşte însă doar la simpla alternare fluctuantă a vocilor narative, ci şi la alegerea lor. Pe lângă oameni, femei, bărbaţi, bătrâni sau copii, în Mă numesc Roşu vorbeşte deopotrivă un cadavru, un câine, un copac, un cal. Nu e vorba de o simplă personificare a regnurilor care capătă atribute antropomorfe, miza scriiturii lui Pamuk stă în a spune o poveste ca şi cum chiar ar fi piatra, cadavrul sau copacul. Nu avem de-a face doar cu istorii spuse de nişte ochi şi de un creier uman ascunse în obiecte, animale sau plante, ci de un limbaj şi de o înţelegere superioare care vădesc o virtuozitate epică extraordinară.
Tot de construcţia narativă ţine şi întretăierea permanentă a firelor povestirii, împletirea subtilă a diferitelor module care susţin scenariul destul de încâlcit şi minuţios. Mă numesc Roşu este o naraţiune întinsă pe mai mult de 600 de pagini, în care se împletesc o poveste de dragoste cu destule suişuri şi coborâşuri între o văduvă atrăgătoare (Sekure) şi un inteligent anchetator (Negru), o intrigă poliţistă (asasinarea unui miniaturist numit Delicat), o istorie despre arta miniaturilor, de fapt, despre artă în general, despre felul în care orgoliul nemăsurat te poate sminti şi aduce la orbire.
Cartea poate fi citită în multe feluri. Cu plăcerea adolescentină a romanelor de aventuri, cu o ardoare de tip foileton în care nerăbdarea de a vedea ce urmează pune lectura în mişcare, cu gustul postmodern al descoperirii diferenţelor culturale, între spaţii şi epoci, al descoperirii alterităţii. Într-un moment în care plăcerea de a povesti a slăbit în Vest şi converge mai degrabă înspre notaţia faptului brut, înspre social, pop culture şi tot aşa, o istorie plină de arabescuri despre arta miniaturilor Orientale în secolul al XVII-lea apare ca o bizarerie, ca o trufanda care trebuie încercată neapărat. Dincolo însă de toate aceste chei şi grile de lectură, probabil că cea mai interesantă e cea parabolică, a istoriei citite printre rânduri, a sensului desprins atent, cu migală, prin alegorii şi pilde. În timpul anchetei sale, Negru ascultă câte trei poveşti spuse de fiecare miniaturist în parte (nume pitoreşti: Măslină, Barză şi Fluture). Procedeul naraţiunii în ramă este folosit cu mare abilitate în sens parabolic. Una dintre cele mai interesante bucăţi epice e cea a discursului ţinut de Fluture înainte de a-şi spune cele trei pilde privitoare la stilul artistic şi semnătură. Pentru o lume culturală în care dreptul de autor e asigurat prin lege, iar plagiatul este socotit a fi suprema culpă, epocile trecute, în care nu se punea problema asumării paternităţii produselor artistice, par ciudate şi de neînţeles. Dorinţa de a fi autor, de a fi cunoscut şi recunoscut de publicul larg sau de ceilalţi din breaslă, era văzută ca un orgoliu prostesc: „Pe măsură ce se înmulţesc nelegiuiţii care nu pictează pentru plăcerea şi credinţa ochiului, ci pentru bani şi pentru faimă, am zis, vom vedea foarte multă urâciune şi lăcomie, de felul patimii pentru stil şi semnătură. Nu făceam această introducere din convingere, ci cu socoteală; deoarece adevărata pricepere şi adevărata înzestrare nu sunt vătămate nici măcar de iubirea de galbeni şi de faimă. Ba chiar, dacă e să spunem adevărul, banii şi faima sunt răsplata care i se cuvine celui înzestrat şi îi aduc acestuia dragostea, aşa cum mi s-a întâmplat mie. Dacă voi spune însă acest lucru, miniaturiştii de rând din comunitatea noastră, turbaţi de invidie, vor tăbărî asupra mea, pretinzând că am vrut să îi dau de gol; prin urmare, voi picta un copac pe o boabă de orez, spre a le arăta că acest lucru îmi place mai mult decât le place lor.” (p. 91) . Dacă şi în proză am putea vorbi de ceea ce în poezie se cheamă artă poetică, de bucăţi de text care susţin un soi de crez literar al autorului lor, discursul lui Fluture este cu siguranţă aşa ceva. Mesajul lui Pamuk este surprinzător de simplu. Arta de dragul artei, fără un scop bine determinat, a cărei finalitate e produsul artistic în sine, nu e o descoperire recentă a modernităţii, ci i-a însufleţit pe artiştii adevăraţi dintotdeauna, chiar şi în vremuri în care statutul de autor era tulbure şi imprecis.
Se numeşte Pamuk, vine din Turcia, este deopotrivă adulat şi contestat de conaţionalii săi. Contestatarilor li s-a răspuns prin premii şi recunoaştere internaţională (culminând cu Nobel-ul). Adulatorii au fost răsplătiţi cu romane rafinate, cum este Mă numesc Roşu. Alături de plăcerea pură de a crea artă stă aceea de a o degusta. Romanul lui Orhan Pamuk, cu miniaturişti, cu intrigi, cu orgolii, cu iubiri, cu moarte, cu umor, este un amplu puzzle care poate fi dezlegat în nenumărate feluri, dar care, invariabil, ne redă satisfacţia ingenuă a lecturii dezinteresate."

Răzvan Mihai Năstase