Oare dragostea sa fie aia care-l timpeste pe om, sau doar timpitii se indragostesc?


"Mă numesc Roşu este un roman extrem de ambiţios, atât la nivel formal, cât şi al conţinutului. Cele 59 de capitole poartă nume construite pe tipare asemănătoare, de tipul „Mă numesc…”, „Mi se spune…”, „Voi fi numit…”, sau mai simplu „Eu, …”. În locul punctelor de suspensie apare de fiecare dată numele naratorului din capitolul respectiv. Fie că unele personaje povestesc de mai multe ori, fie că sunt ochii prin care privim un singur episod, fiecare dintre ele are o voce distinctă, foarte limpede şi foarte ingenios construită. Într-un fel vorbeşte o femeie îndrăgostită, altfel un bătrân miniaturist, altfel ucigaşul. Ingeniozitatea lui Pamuk nu se opreşte însă doar la simpla alternare fluctuantă a vocilor narative, ci şi la alegerea lor. Pe lângă oameni, femei, bărbaţi, bătrâni sau copii, în Mă numesc Roşu vorbeşte deopotrivă un cadavru, un câine, un copac, un cal. Nu e vorba de o simplă personificare a regnurilor care capătă atribute antropomorfe, miza scriiturii lui Pamuk stă în a spune o poveste ca şi cum chiar ar fi piatra, cadavrul sau copacul. Nu avem de-a face doar cu istorii spuse de nişte ochi şi de un creier uman ascunse în obiecte, animale sau plante, ci de un limbaj şi de o înţelegere superioare care vădesc o virtuozitate epică extraordinară.
Tot de construcţia narativă ţine şi întretăierea permanentă a firelor povestirii, împletirea subtilă a diferitelor module care susţin scenariul destul de încâlcit şi minuţios. Mă numesc Roşu este o naraţiune întinsă pe mai mult de 600 de pagini, în care se împletesc o poveste de dragoste cu destule suişuri şi coborâşuri între o văduvă atrăgătoare (Sekure) şi un inteligent anchetator (Negru), o intrigă poliţistă (asasinarea unui miniaturist numit Delicat), o istorie despre arta miniaturilor, de fapt, despre artă în general, despre felul în care orgoliul nemăsurat te poate sminti şi aduce la orbire.
Cartea poate fi citită în multe feluri. Cu plăcerea adolescentină a romanelor de aventuri, cu o ardoare de tip foileton în care nerăbdarea de a vedea ce urmează pune lectura în mişcare, cu gustul postmodern al descoperirii diferenţelor culturale, între spaţii şi epoci, al descoperirii alterităţii. Într-un moment în care plăcerea de a povesti a slăbit în Vest şi converge mai degrabă înspre notaţia faptului brut, înspre social, pop culture şi tot aşa, o istorie plină de arabescuri despre arta miniaturilor Orientale în secolul al XVII-lea apare ca o bizarerie, ca o trufanda care trebuie încercată neapărat. Dincolo însă de toate aceste chei şi grile de lectură, probabil că cea mai interesantă e cea parabolică, a istoriei citite printre rânduri, a sensului desprins atent, cu migală, prin alegorii şi pilde. În timpul anchetei sale, Negru ascultă câte trei poveşti spuse de fiecare miniaturist în parte (nume pitoreşti: Măslină, Barză şi Fluture). Procedeul naraţiunii în ramă este folosit cu mare abilitate în sens parabolic. Una dintre cele mai interesante bucăţi epice e cea a discursului ţinut de Fluture înainte de a-şi spune cele trei pilde privitoare la stilul artistic şi semnătură. Pentru o lume culturală în care dreptul de autor e asigurat prin lege, iar plagiatul este socotit a fi suprema culpă, epocile trecute, în care nu se punea problema asumării paternităţii produselor artistice, par ciudate şi de neînţeles. Dorinţa de a fi autor, de a fi cunoscut şi recunoscut de publicul larg sau de ceilalţi din breaslă, era văzută ca un orgoliu prostesc: „Pe măsură ce se înmulţesc nelegiuiţii care nu pictează pentru plăcerea şi credinţa ochiului, ci pentru bani şi pentru faimă, am zis, vom vedea foarte multă urâciune şi lăcomie, de felul patimii pentru stil şi semnătură. Nu făceam această introducere din convingere, ci cu socoteală; deoarece adevărata pricepere şi adevărata înzestrare nu sunt vătămate nici măcar de iubirea de galbeni şi de faimă. Ba chiar, dacă e să spunem adevărul, banii şi faima sunt răsplata care i se cuvine celui înzestrat şi îi aduc acestuia dragostea, aşa cum mi s-a întâmplat mie. Dacă voi spune însă acest lucru, miniaturiştii de rând din comunitatea noastră, turbaţi de invidie, vor tăbărî asupra mea, pretinzând că am vrut să îi dau de gol; prin urmare, voi picta un copac pe o boabă de orez, spre a le arăta că acest lucru îmi place mai mult decât le place lor.” (p. 91) . Dacă şi în proză am putea vorbi de ceea ce în poezie se cheamă artă poetică, de bucăţi de text care susţin un soi de crez literar al autorului lor, discursul lui Fluture este cu siguranţă aşa ceva. Mesajul lui Pamuk este surprinzător de simplu. Arta de dragul artei, fără un scop bine determinat, a cărei finalitate e produsul artistic în sine, nu e o descoperire recentă a modernităţii, ci i-a însufleţit pe artiştii adevăraţi dintotdeauna, chiar şi în vremuri în care statutul de autor era tulbure şi imprecis.
Se numeşte Pamuk, vine din Turcia, este deopotrivă adulat şi contestat de conaţionalii săi. Contestatarilor li s-a răspuns prin premii şi recunoaştere internaţională (culminând cu Nobel-ul). Adulatorii au fost răsplătiţi cu romane rafinate, cum este Mă numesc Roşu. Alături de plăcerea pură de a crea artă stă aceea de a o degusta. Romanul lui Orhan Pamuk, cu miniaturişti, cu intrigi, cu orgolii, cu iubiri, cu moarte, cu umor, este un amplu puzzle care poate fi dezlegat în nenumărate feluri, dar care, invariabil, ne redă satisfacţia ingenuă a lecturii dezinteresate."

Răzvan Mihai Năstase