Zuleiha, o tînără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungînd într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescîndă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covîrșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămîne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărîtă să plătească orice preț.

...arborele genealogic stufos al familiei McCaslin prin prisma cîte unui personaj dintr-o generaţie sau alta. „Cele mai bune părți din carte nu se ocupă direct de soarta negrilor, ci de condiția spirituală a albilor în mîinile cărora se află acea soartă. Experiența prin care i se dezvoltă lui Isaac McCaslin sensibilitatea morală reprezintă un soi de compendiu al celor mai mari sentimente romantice și transcedentale ale Americii.“

Capote - Cu sînge rece  

Posted by: Horia

La sfîrşitul anului 1959 America era zguduită de o misterioasă crimă multiplă: într-un mic orăşel din Kansas patru membri ai unei familii îndrăgite de comunitate au fost ucişi într-o noapte, aparent fără motiv. Capote s-a documentat timp de 6 ani pentru scrierea cronicii acestei crime, a mers pe firul investigaţiei care a dus la prinderea ucigaşilor, prezentînd în paralel eforturile poliţiei şi acţiunile celor doi făptaşi.

Nici acum nu pot uita sau exprima puternicele emoţii care îmi învolburau mintea cînd am intrat în Cetatea Eternă. După o noapte de nesomn, am pășit semeţ printre ruinele Forumului. Fiecare loc memorabil unde a stat Romulus, unde a glăsuit Cicero sau unde s-a prăbușit Caesar era, dintr-odată, viu în faţa ochilor mei... La Roma, pe 15 octombrie 1764, pe cînd ședeam, meditînd, printre ruinele Capitoliului, iar călugării desculţi își intonau cîntecele de seară, mi s-a zămislit în minte, pentru prima oară, ideea de a așterne pe hîrtie declinul și căderea Romei.

Aici, în Provence, dai peste fire care spun poveşti şi te duc la alte fire, la alte poveşti, la alţi oameni, la alte obiecte şi locuri, sub acelaşi cer de un albastru ireal care a atras atîţia pictori. Dacă îţi pui imaginaţia la treabă, poţi să-ţi închipui că această dimineaţă la un castel din Provence e o tapiserie colorată în care se împletesc fire venind din Roma, pete de culoare povestind despre Picasso, măslini aliniaţi pe coline, mistreţi atacînd viile, încăperi luxoase pentru viitorii miri, chiar imagini de pe Valea Oltului, nuanţe de prietenie adevărată şi sentimentul că, din cînd în cînd, ni se dă şansa de a vedea, în lumina unei clipe, imaginea Paradisului proiectată pe pămînt. Din cînd în cînd doar, şi din loc în loc.