Victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului stă la loc de cinste în paginile manualelor de școală. Azi știm cu toții cum țăranii din oastea lui Ștefan cel Mare au tăiat copacii și i-au doborât asupra armatei de cavaleri în armuri grele a regelui Ioan Albert. Cum apoi locul a fost arat cu trufașii nobili poloni prinși în jug. Încă o victorie a marelui voievod asupra unui vecin mai mare și mai puternic! În urmă cu câțiva ani, medievistul Liviu Cîmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de Stat a Moştenirii Culturale Prusace manuscrisele lui Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton, cuprinzînd Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care l-au însoţit pe regele polon. Acest document esențial rămăsese necunoscut istoricilor noștri. El este o piatră de hotar în cercetarea epocii lui Ștefan cel Mare pentru istoricii de azi și de mîine; urmează să fie publicat, în ediție critică și analitică, la Humanitas. Volumul de față povestește și explică, pentru un public mai larg, nu doar campania din 1497 și bătălia decisivă, ci și întregul șir de evenimente, pornind chiar dinainte de domnia lui Ștefan, care a condus la această luptă, într-un amplu tablou dramatic al Evului Mediu tîrziu din această parte a Europei. Pe lîngă Jurnalul lui Liborius Nacker, analiza se bazează pe izvoare moldovenești, muntene, polone, otomane, ungare, occidentale, din care reiese urzeala de relații politice și militare din Europa răsăriteană a secolului al xv-lea. Până la sfîrșit, cititorul va fi uimit să afle că la Codrii Cosminului, alături de armata profesionistă a lui Ștefan cel Mare, au luptat trupe otomane și tătare, într-o alianță care cuprindea și Muntenia, Rusia și Ungaria, iar inamicii săi au fost Polonia, Lituania și Ordinul Teuton. Aceste alianțe se vor menține în anii următori; războiul a continuat pînă la moartea voievodului Moldovei.

Cine deschide paginile acestei cărţi va descinde într-o clipă la curtea voievozilor români din timpurile vechi: va trece din sala tronului în iatac, va privi apoi de pe zidurile cetăţii luptele dintre falnicii cavaleri şi sălbaticii cazaci pentru a apăra o preafrumoasă Doamnă, se va plimba nestingherit prin grădinile înmiresmate ale palatelor brîncoveneşti, va sta alături de nuntaşi veseli, dar şi de boieri înlăcrimaţi. Va trage cu urechea la intrigile ce leagă şi dezleagă domniile, va asista la încoronări pline de fast, dar şi la crude maziliri. Va călători la Stambul sau la curţile marilor împăraţi, în frumoasa Veneţie, dar şi în ţinuturile sălbatice locuite de tătari.

În manualele noastre de istorie, Eteria și Revoluția Greacă începută în Principate apar doar ca o simplă paranteză la mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Iar aceasta din urmă, la rândul ei, este tratată mai degrabă prolix și confuz, deși, în mod paradoxal, figura celui care s-a visat domn al Țării Românești stă la loc de cinste în panteonul istoric național. Evenimentele anului 1821 sînt, astfel, unul dintre episoadele prea puțin cunoscute de pasionații de istorie de la noi, în pofida consecințelor pe care le au pînă azi: ele reprezintă mișcarea tectonică ce a pus spațiul românesc pe orbita modernității – momentul auroral al evoluției noastre europene. Tudor Dinu, bine-cunoscut prin explorările sale monografice în lumea fanariotă, a cercetat exhaustiv izvoarele istorice, atît românești, cît și grecești – majoritatea, inaccesibile istoricilor de la noi –, precum și sursele în alte limbi, și a trecut prin toate locurile care au fost martorele intrigilor, luptelor și masacrelor acelui an cumplit. A reușit astfel să contureze, la aniversarea a două veacuri de la mișcările revoluționare, o imagine unitară și credibilă, neviciată de agende naționaliste sau partizanate ideologice. Insurecția pandurului gorjean capătă acum un sens istoric, ca secvență a luptei de eliberare a grecilor și, într-o perspectivă mai largă, a popoarelor creștine din Balcani. Aducîndu-ne în fața ochilor, ca într-un vast platou cinematografic, sute de personaje și de întîmplări, Tudor Dinu recompune pentru prima dată epopeea eteristă, în care se împletesc tragicomicul, sordidul și cel mai autentic eroism.

Începîndu-și călătoria de-a lungul coastei adriatice din Italia, trecînd prin Slovenia, Croația, Muntenegru și Albania și încheind-o în insula Corfu, autorul străbate oraș după oraș, analizînd tot ce-i iese în cale, reflectînd, discutînd cu oamenii locului, citînd generos din cărțile care l-au condus spre aceste țărmuri, lăsîndu-se în voia spectacolului naturii, a peisajelor citadine sau a lucrării timpului asupra monumentelor. Acest spațiu de ciocnire între civilizații ni se arată astfel ca o prefigurare a crizei cu care se confruntă Europa și lumea de azi, iar Robert Kaplan știe să extragă din istoria lui trimilenară o viziune îndrăzneață și pozitivă asupra noii Eurasii. Utopie, profeție sau, pur și simplu, optimism?

Cartea istoricului Ştefan Lemny urmăreşte destinele a doi reprezentanţi iluştri ai familiei Cantemireştilor: Dimitrie (1673-1723) şi fiul său Antioh (1709-1744). Cel dintîi, fost domn al Moldovei, apoi consilier secret al lui Petru cel Mare, cărturar strălucit, a devenit cunoscut în Europa îndeosebi datorită Istoriei Imperiului Otoman, lucrare ce i-a asigurat şi statutul de membru al Academiei din Berlin. Cel de-al doilea, ambasador al Rusiei în Anglia şi în Franţa, apropiat al lui Montesquieu şi Voltaire, este considerat, datorită Satirelor sale, unul dintre fondatorii poeziei ruse moderne. Chiar dacă nu s-au mai întors pe tronul Moldovei, cei doi remarcabili membri ai familiei i-au înscris numele în istorie prin opera lor culturală.

De la vechii istoriografi pînă la cei moderni, s-a impus imaginea otomanilor cotropitori și barbari care au atacat țesutul Europei, din suprafața căreia au ajuns să stăpînească aproape un sfert la apogeul puterii lor. Istoricul Marc David Baer ne surprinde cu o nouă viziune: perspectiva otomanilor înșiși. După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Ignorat este și rolul pe care l-au jucat în istoria europeană a Renașterii, Reformei și Iluminismului, dar și în Epoca Marilor Descoperiri și în Revoluția Industrială. Volumul oferă o panoramă captivantă a celor peste șase veacuri de istorie otomană, de la un mic beilic din Anatolia secolului al XIII-lea la un imperiu multietnic între Orient și Occident, purtînd deopotrivă pecetea moștenirii turco-mongole, islamice și bizantine. Această istorie a Imperiului Otoman repovestită de profesorul Baer devine parte integrantă a istoriei europene.

Complicii nu au făurit comunismul, acest rol le-a aparținut călăilor, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere, din credință, din orbire, din interes. Unii au fost mai complici decît alții, fără doar și poate. Toate aceste complicități, cu diverse motivații, explică în fapt dificultățile întîmpinate în stabilirea adevărului legat de regimurile totalitare. Așa se explică tulburarea cu care privesc oamenii toată această poveste: conștiința încărcată la nivel general împiedică percepția corectă. Oricît de dureros este acest trecut, în primul rînd pentru nenumăratele sale victime, atunci cînd încă mai pot să depună mărturie despre el, dar și pentru cei care s-au lăsat înșelați sau pentru cei care au păstrat tăcerea, suntem obligați să rostim adevărul pînă la capăt.