Volumul de amintiri al învăţătorului şi ofiţerului în rezervă Eugeniu Bucheru acoperă „trei tărîmuri ale morții“. Primele două sunt prezentate sub forma istoricului unor momente relevante din anii 1943–1948: luptele din Crimeea și Kuban, apoi, după 1944, anii grei de prizonierat în URSS, la Monastîrka şi Oranki, şi în sfîrşit revenirea în ţară, în 1948, odată cu ultimul lot, al celor care refuzaseră înscrierea în divizia Tudor Vladimirescu. Al treilea tărîm, viața trăită în România comunistă, se referă la următoarele patru decenii și este prezentat sub forma unei radiografii hipercritice a regimului. Memoriile lui Eugeniu Bucheru, povestitor inteligent şi talentat, se înscriu în seria mărturiilor lăsate de foşti prizonieri de război în URSS, precum Radu Mărculescu. De altfel, greva foamei pe care o aminteşte autorul în această carte este evocată şi de Radu Mărculescu în Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică.

Mare parte dintre așa-zișii «germanofili» erau animați mai curînd de teama de Rusia decît de atașamentul față de Puterile Centrale. Această rusofobie, alimentată de istoria familiei și a ținutului de baștină, este fățișă în atitudinea lui Lupu Kostaki, boierul moldovean numit de guvern la cîrma Ministerului de Interne pentru perioada ocupației. De pe poziția de «gerant», obiectivul său era să netezească raporturile cu autoritățile militare străine și să asigure subzistența locuitorilor din teritoriul ocupat. În schimb, după încheierea războiului a fost acuzat de colaborare cu inamicul. Firește că Lupu Kostaki a colaborat cu autoritățile de ocupație, între anumite limite: în fond, de aceea fusese lăsat la București, în virtutea strălucitei sale cariere în administrație. El vedea în coabitare singura soluție pentru a salva populația civilă rămasă în teritoriul ocupat și chiar pentru a evita dezintegrarea țării. Rămîne de stabilit dacă publicarea, un secol mai tîrziu, a memoriilor lui Lupu Kostaki îi va face sau nu dreptate. – LUCIAN BOIA