Publicat prima oara in 1986, la 25 de ani dupa moartea scriitorului, romanul Gradina Raiului s-a bucurat de un succes senzational, ajungind aproape imediat pe lista bestsellerurilor din acea perioada. Imbinind intr-o maniera incintatoare scenele incarcate de erotism, pasajele descriptive si reflectiile asupra artei scriiturii, Gradina Raiului abordeaza una dintre temele predilecte ale literaturii universale: pierderea inocentei. Romanul relateaza experientele dezastruoase ale unui tinar cuplu american din anii ’20, scriitorul David Bourne si sotia sa, Catherine, aflat intr-o luna de miere prelungita pe Riviera franceza. Casnicia lor se destrama treptat pe masura ce comportamentul sexual al lui Catherine devine tot mai excentric si jocurile erotice practicate de cei doi – tot mai periculoase, culminind cu crearea unui triunghi sexual impreuna cu Marita, o tinara bogata intilnita intr-o cafenea, de care ambii soti se simt atrasi.



















Cand un cutremur de timp arunca intreaga omenire cu zece ani in urma, pamantenii se vad nevoiti sa-si retraiasca, fara a putea schimba nimic, ultimii ani din viata, incepand de la 17 februarie 1991. Ideea ii apartine batranului scriitor de science-fiction, Kilgore Trout, alter ego al autorului, ale carui povestiri impanzesc naratiunea, venind in completarea evenimentelor. Astfel aflam despre existenta buubuulingilor, extraterestri dotati cu o inteligenta stralucita, care, odata cu aparitia televiziunii, refuza sa-si mai foloseasca imaginatia transformandu-se in niste fapturi rautacioase si lipsite de sensibilitate; despre cele trei surori "B-36", numite astfel dupa un bombardier de pe planeta Pamant, dintre care cea mai rea e om de stiinta; despre doctorul Schadenfreude, psihiatrul care le interzice pacientilor sa mai rosteasca pronumele "eu", intentionand prin aceasta inedita terapie sa-i elibereze de propriul sine. Urmarind epopeea tragicomica a vietii personajelor, autorul isi reaminteste intamplari din propriul trecut, impanand naratiunea cu mici povestioare moralizatoare, anecdote si comentarii pline de umor si autoironie.



















În Albania secolului al XV-lea, războiul bate la uşă. Locuitorii unei cetăţi de hotar şi-au ales soarta. Nu au primit pacea otomană, pe care solia sultanului le-o promitea în schimbul abjurării, iar acum aşteaptă riposta neîntârziată a imperiului. Iar odată cu primăvara, soseşte şi imensa armată turcă, înaintând leneş şi inexorabil spre fortăreaţă. Capitularea, se pare, nu e decât o chestiune de timp. Dar acest timp, infim în durata istoriei, este nesfârşit pentru cei prinşi în încleştarea în care se înfruntă două lumi. Stelele consultate de astrolog rămân tăcute. Imamii prevestesc victoria, iar poetul orb plânge în versuri prăpădul. Unde e adevărul? Ce să scrie cronicarul oştirii? Un lucru e sigur: indiferent de care parte se va înclina balanţa în săptămânile, apoi lunile de asediu apăsător şi de arşiţă, cadenţate de bubuitul înnebunitor al tobelor, şi eroii, şi laşii vor avea aceeaşi soartă tragică.



















Ne aflam in anul 1958. Boris Pasternak tocmai a primit Premiul Nobel, iar intreaga lume est-europeana vuieste la aflarea vestii. Pe fondul unor relatii albano-sovietice tot mai reci, un tanar de origine albaneza care studiaza literatura la Institutul Maxim Gorki din Moscova, traieste timpuri confuze si complicate. Indragostit de eterica si fascinanta Lida, naratorul incearca sa-si salveze povestea de iubire, luptand in paralel cu dramele unei istorii tulburi si amenintatoare. Fara a-i dezvalui Lidei, care manifesta o adevarata aversiune fata de ipocrizia viitorilor scriitori ce urmeaza cursurile Institutului, ca are veleitati literare, el isi duce pana la paroxism vina de a nu fi spus adevarul. Aidoma personajului unei legende albaneze, eroul stie ca, odata ce si-a incalcat cuvantul, lucrurile sunt ireversibile si nu pot apuca decat pe un fagas nefast. Intr-o Moscova intunecata, in care siluete neverosimile se profileaza de-a lungul strazilor cufundate intr-o ceata eterna, dragostea si cruzimile istoriei se intalnesc intr-o poveste cu rezonanta mitica.



















J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel (2003) pentru literatura, si Fiodor Dostoievski, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Ce au in comun? Un roman, Maestrul din Petersburg, scris de primul despre viata celui de-al doilea. Dostoievski, cel pe care il cunoastem filtrat printr-o sensibilitate contemporana, este aparent un antierou: un barbat intre doua varste, care si-a pierdut credintele tineretii si se indreapta cu pasi repezi spre ruina trupeasca si spirituala. Tocmai acest barbat isi asuma insa elucidarea unui mister cumplit, pe o veche schema a datoriei si paricidului simbolic: moartea fiului sau vitreg, Pavel. Intr-o Rusie violenta si opresiva, aflata in pragul revolutiei, Dostoievski gaseste printre hartiile fiului sau o lista neagra, ceea ce confirma asocierea lui Pavel cu gruparea anarhista Razbunarea Poporului, condusa de oportunistul Nechaev, chiar posibilul ucigas. Un bildungsroman care se deruleaza in sens invers, Maestrul din Petersburg urmareste traseul psihologic al scriitorului care, pe fondul unei stranii si contorsionate povesti de dragoste tarzii, isi descopera fiul preyent prin absenta. Revelatia din final, cand Dostoievski se vede reflectat in ochii fiului sau prin intermediul unor scurte povestiri ale acestuia pe tema paricidului, pune coroana de spini pe fruntea unei civilizatii aflate in pragul descompunerii. Romanul lui Coetzee lanseaza intrebari despre constiinta, luciditate si suferinta intr-un stil nuantat, deloc emfatic, chiar daca sunt filtrate prin mai multe secole literare, fiecare cu raspunsurile lui.