Istoria romană este considerată și astăzi o lucrare de referință cu privire la istoria Romei antice, care a revoluționat istoriografia modernă și i-a adus lui Mommsen consacrarea în lumea academică germană și europeană. Multe dintre intuițiile și ipotezele de lucru ale autorului, care a fundamentat istoria Romei arhaice pe o bază documentară cît mai fiabilă, diferită ca natură și semnificație de tradiția legendară, s-au dovedit ulterior corecte. Dar importanța lucrării constă mai ales în abordarea istoriei romane ca fundament al identității și valorilor europene și în concepția potrivit căreia Antichitatea slujește modernității, pe care Mommsen a ilustrat-o în întreaga sa operă, difuzînd-o în mediile intelectuale cele mai diverse. Primul volum al lucrării abordează, sub multiple aspecte (lingvistic, etnografic, juridic, economic, religios etc.), istoria peninsulei de la origini pînă la supunerea Cartaginei și a statelor grecești.
Isus a fost mereu recontextualizat de oamenii din diverse epoci și locuri. Cei dintîi ucenici ai lui Isus au făcut-o după ce au început să creadă că el a înviat din morți și a fost preamărit în cer: l-au transformat în ceva ce nu fusese înainte și l-au înțeles în lumina noii lor situații. La fel au făcut și autorii neotestamentari de mai tîrziu, care l-au recontextualizat și l-au înțeles pe Isus în lumina propriilor situații, deja mult diferite. În același mod au procedat creștinii din secolele al II-lea și al III-lea, care îl înțelegeau pe Isus nu atît ca profet apocaliptic, cît ca ființă divină devenită om. La fel creștinii din secolul al IV-lea, care susțineau că el existase dintotdeauna și fusese întotdeauna egal în statut, autoritate și putere cu Dumnezeu Tatăl. Același lucru se petrece și cu creștinii de azi, care sunt de părere că Cristosul divin în care cred și pe care îl mărturisesc e identic în toate privințele cu persoana care a pășit pe drumeagurile prăfuite din Galileea, propovăduindu-și mesajul apocaliptic despre nimicirea care va veni. Majoritatea creștinilor de astăzi nu-și dau seama că l-au recontextualizat pe Isus. Dar au făcut-o. Oricine crede în el sau îi împărtășește oricare dintre învățăturile sale l-a recontextualizat pe Isus – de la primii credincioși care au crezut în învierea lui, pînă azi. Și așa va fi în vecii vecilor.
Waltari - Tînărul Ioannis
Posted by: Horia
...uimitoarea tinereţe a protagonistului din Amanţii din Bizanţ. Hoinar liber de orice îndatoriri, Ioannis porneşte într‑un periplu din dorinţa de a‑şi potoli setea de cunoaştere. Pe drum, el va fi martorul şi, uneori, actorul invizibil al unor episoade istorice de mare intensitate: luptele politice dintre Biserica orientală şi cea occidentală în preajma încercării de unificare din secolul al XV‑lea, epidemia de ciumă şi cruciada încheiată cu înfrîngerea creştinilor la Varna, în 1444. Căzut apoi în mîinile sultanului Mahomed al II‑lea, bărbatul asistă la amplele pregătiri ale turcilor pentru cucerirea Constantinopolului. Evenimentele istorice descrise cu umor se împletesc cu destinul lui Ioannis. Oscilînd între lumesc şi spiritual, incapabil să iubească, el se modelează intrînd în dezbateri teologice şi filosofice cu înţelepţii vremii şi asistă la începutul unei ere marcate de o violenţă nemaivăzută.
Figes - Revoluţia Rusă (1891-1924). Tragedia unui popor
Posted by: Horia
Scrisă într-un stil narativ care surprinde atît amploarea, cît şi numeroase detalii privind desfăşurarea imensului cataclism istoric care a fost Revoluţia Rusă, istoria lui Orlando Figes este unul dintre cele mai importante studii contemporane asupra Rusiei începutului de secol XX. Decupajul cronologic ales de autor este relevant: începînd cu anii 1880, corespunzători abandonării de către regimul ţarist a tentativelor de reformă şi revenirii în forţă, odată cu Alexandru al III-lea, a unei politici autocrate, şi pînă la moartea lui Lenin, în 1924. Căutînd să reînvie o realitate complexă, Figes urmăreşte istoriile individuale a numeroase personaje din diverse categorii sociale – de la scriitorul Maxim Gorki, a cărui corespondenţă îi dezvăluie incredibila luciditate, trecînd prin frumoasa figură a ţăranului reformator Serghei Semionov, pînă la personaje ambivalente cum ar fi Dmitri Oskin, un simplu soldat pe care războiul civil îl va transforma într-un comisar bolşevic nemilos. Încă de la primele ore, Revoluţia Rusă a fost o jacquerie de o violenţă incredibilă pe care numai bolşevicii au reuşit să o exploateze. Lenin, căruia Figes îi schiţează un portret fascinant, a înţeles avantajul pe care îl putea obţine. Violenţa – şi slăbiciunea adversarilor lor – le-a deschis calea bolşevicilor, apoi Terorii Roşii şi consolidării sistemului partidului-stat poliţienesc, birocratic, corupt şi ineficient care avea să dureze pînă la sfîrşitul anilor 1980.
Kadare - Concert la sfîrșit de iarnă
Posted by: Horia
În 1967, Kadare face o călătorie la Beijing și la Shanghai, în plină Revoluție Culturală. Ia parte la un banchet dat de Zhou Enlai, în prezența lui Mao Zedong, a soției acestuia și a lui Lin Biao. Actori decisivi pentru istoria micii Albanii în deceniul al șaptelea, și deopotrivă ai viitorului său roman, sînt în fața sa. În China, literatura e condamnată, iar Kadare, asemenea unuia dintre viitoarele sale personaje, se întoarce în țara natală cuprins de frigul unor presentimente grele. Acesta este punctul de plecare al romanului construit în jurul surorilor Krasniqi, Silva și Ana, în care alegoria politică acompaniază fresca socială, proza intimistă pe cea fantastică, iar satira povestea de dragoste.
Istoricul Michał Wasiucionek reinterpretează dinamicile politice dintre Înalta Poartă, Coroana Polonă și țările române de la sfîrșitul secolului al XVI-lea pînă la începutul secolului al XVIII-lea, pornind de la trei noțiuni-cheie: patronaj, rețele sociale și arene sociopolitice. Analiza sa, sprijinită pe studii de caz, pune în lumină mecanismele patronajului transfrontalier și rețelele facționale care le ofereau elitelor din epocă un mecanism alternativ viabil de a-și procura resurse politice, militare și economice, pe care le puteau folosi ulterior pentru a cîștiga o poziție avantajoasă față de rivalii lor. Această geografie alternativă a puterii a avut un efect profund asupra hărții politice a Europei de Est din secolul al XVII-lea. Reiese că supraviețuirea Moldovei și Țării Românești ca entități politice distincte pe orbita otomană a fost mai puțin rezultatul geopoliticii și al echilibrului de putere dintre Imperiul Otoman și Uniunea Polono-Lituaniană, cît al rivalităților și alianțelor transfrontaliere facționale, guvernate de reguli și imperative diferite de cele ale statelor.
Victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului stă la loc de cinste în paginile manualelor de școală. Azi știm cu toții cum țăranii din oastea lui Ștefan cel Mare au tăiat copacii și i-au doborât asupra armatei de cavaleri în armuri grele a regelui Ioan Albert. Cum apoi locul a fost arat cu trufașii nobili poloni prinși în jug. Încă o victorie a marelui voievod asupra unui vecin mai mare și mai puternic!
În urmă cu câțiva ani, medievistul Liviu Cîmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de Stat a Moştenirii Culturale Prusace manuscrisele lui Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton, cuprinzînd Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care l-au însoţit pe regele polon. Acest document esențial rămăsese necunoscut istoricilor noștri. El este o piatră de hotar în cercetarea epocii lui Ștefan cel Mare pentru istoricii de azi și de mîine; urmează să fie publicat, în ediție critică și analitică, la Humanitas.
Volumul de față povestește și explică, pentru un public mai larg, nu doar campania din 1497 și bătălia decisivă, ci și întregul șir de evenimente, pornind chiar dinainte de domnia lui Ștefan, care a condus la această luptă, într-un amplu tablou dramatic al Evului Mediu tîrziu din această parte a Europei. Pe lîngă Jurnalul lui Liborius Nacker, analiza se bazează pe izvoare moldovenești, muntene, polone, otomane, ungare, occidentale, din care reiese urzeala de relații politice și militare din Europa răsăriteană a secolului al xv-lea. Pînă la sfîrșit, cititorul va fi uimit să afle că la Codrii Cosminului, alături de armata profesionistă a lui Ștefan cel Mare, au luptat trupe otomane și tătare, într-o alianță care cuprindea și Muntenia, Rusia și Ungaria, iar inamicii săi au fost Polonia, Lituania și Ordinul Teuton. Aceste alianțe se vor menține în anii următori; războiul a continuat pînă la moartea voievodului Moldovei.
Gane - Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Cele mai frumoase istorii
Posted by: Horia
Cine deschide paginile acestei cărţi va descinde într-o clipă la curtea voievozilor români din timpurile vechi: va trece din sala tronului în iatac, va privi apoi de pe zidurile cetăţii luptele dintre falnicii cavaleri şi sălbaticii cazaci pentru a apăra o preafrumoasă Doamnă, se va plimba nestingherit prin grădinile înmiresmate ale palatelor brîncoveneşti, va sta alături de nuntaşi veseli, dar şi de boieri înlăcrimaţi. Va trage cu urechea la intrigile ce leagă şi dezleagă domniile, va asista la încoronări pline de fast, dar şi la crude maziliri. Va călători la Stambul sau la curţile marilor împăraţi, în frumoasa Veneţie, dar şi în ţinuturile sălbatice locuite de tătari.
În manualele noastre de istorie, Eteria și Revoluția Greacă începută în Principate apar doar ca o simplă paranteză la mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Iar aceasta din urmă, la rândul ei, este tratată mai degrabă prolix și confuz, deși, în mod paradoxal, figura celui care s-a visat domn al Țării Românești stă la loc de cinste în panteonul istoric național. Evenimentele anului 1821 sînt, astfel, unul dintre episoadele prea puțin cunoscute de pasionații de istorie de la noi, în pofida consecințelor pe care le au pînă azi: ele reprezintă mișcarea tectonică ce a pus spațiul românesc pe orbita modernității – momentul auroral al evoluției noastre europene. Tudor Dinu, bine-cunoscut prin explorările sale monografice în lumea fanariotă, a cercetat exhaustiv izvoarele istorice, atît românești, cît și grecești – majoritatea, inaccesibile istoricilor de la noi –, precum și sursele în alte limbi, și a trecut prin toate locurile care au fost martorele intrigilor, luptelor și masacrelor acelui an cumplit. A reușit astfel să contureze, la aniversarea a două veacuri de la mișcările revoluționare, o imagine unitară și credibilă, neviciată de agende naționaliste sau partizanate ideologice. Insurecția pandurului gorjean capătă acum un sens istoric, ca secvență a luptei de eliberare a grecilor și, într-o perspectivă mai largă, a popoarelor creștine din Balcani. Aducîndu-ne în fața ochilor, ca într-un vast platou cinematografic, sute de personaje și de întîmplări, Tudor Dinu recompune pentru prima dată epopeea eteristă, în care se împletesc tragicomicul, sordidul și cel mai autentic eroism.
Începîndu-și călătoria de-a lungul coastei adriatice din Italia, trecînd prin Slovenia, Croația, Muntenegru și Albania și încheind-o în insula Corfu, autorul străbate oraș după oraș, analizînd tot ce-i iese în cale, reflectînd, discutînd cu oamenii locului, citînd generos din cărțile care l-au condus spre aceste țărmuri, lăsîndu-se în voia spectacolului naturii, a peisajelor citadine sau a lucrării timpului asupra monumentelor. Acest spațiu de ciocnire între civilizații ni se arată astfel ca o prefigurare a crizei cu care se confruntă Europa și lumea de azi, iar Robert Kaplan știe să extragă din istoria lui trimilenară o viziune îndrăzneață și pozitivă asupra noii Eurasii. Utopie, profeție sau, pur și simplu, optimism?
Cartea istoricului Ştefan Lemny urmăreşte destinele a doi reprezentanţi iluştri ai familiei Cantemireştilor: Dimitrie (1673-1723) şi fiul său Antioh (1709-1744). Cel dintîi, fost domn al Moldovei, apoi consilier secret al lui Petru cel Mare, cărturar strălucit, a devenit cunoscut în Europa îndeosebi datorită Istoriei Imperiului Otoman, lucrare ce i-a asigurat şi statutul de membru al Academiei din Berlin. Cel de-al doilea, ambasador al Rusiei în Anglia şi în Franţa, apropiat al lui Montesquieu şi Voltaire, este considerat, datorită Satirelor sale, unul dintre fondatorii poeziei ruse moderne. Chiar dacă nu s-au mai întors pe tronul Moldovei, cei doi remarcabili membri ai familiei i-au înscris numele în istorie prin opera lor culturală.
Baer - Otomanii. Hani, cezari și califi
Posted by: Horia
De la vechii istoriografi pînă la cei moderni, s-a impus imaginea otomanilor cotropitori și barbari care au atacat țesutul Europei, din suprafața căreia au ajuns să stăpînească aproape un sfert la apogeul puterii lor. Istoricul Marc David Baer ne surprinde cu o nouă viziune: perspectiva otomanilor înșiși. După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Ignorat este și rolul pe care l-au jucat în istoria europeană a Renașterii, Reformei și Iluminismului, dar și în Epoca Marilor Descoperiri și în Revoluția Industrială.
Volumul oferă o panoramă captivantă a celor peste șase veacuri de istorie otomană, de la un mic beilic din Anatolia secolului al XIII-lea la un imperiu multietnic între Orient și Occident, purtînd deopotrivă pecetea moștenirii turco-mongole, islamice și bizantine. Această istorie a Imperiului Otoman repovestită de profesorul Baer devine parte integrantă a istoriei europene.
Complicii nu au făurit comunismul, acest rol le-a aparținut călăilor, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere, din credință, din orbire, din interes. Unii au fost mai complici decît alții, fără doar și poate. Toate aceste complicități, cu diverse motivații, explică în fapt dificultățile întîmpinate în stabilirea adevărului legat de regimurile totalitare. Așa se explică tulburarea cu care privesc oamenii toată această poveste: conștiința încărcată la nivel general împiedică percepția corectă. Oricît de dureros este acest trecut, în primul rînd pentru nenumăratele sale victime, atunci cînd încă mai pot să depună mărturie despre el, dar și pentru cei care s-au lăsat înșelați sau pentru cei care au păstrat tăcerea, suntem obligați să rostim adevărul pînă la capăt.