...uimitoarea tinereţe a protagonistului din Amanţii din Bizanţ. Hoinar liber de orice îndatoriri, Ioannis porneşte într‑un periplu din dorinţa de a‑şi potoli setea de cunoaştere. Pe drum, el va fi martorul şi, uneori, actorul invizibil al unor episoade istorice de mare intensitate: luptele politice dintre Biserica orientală şi cea occidentală în preajma încercării de unificare din secolul al XV‑lea, epidemia de ciumă şi cruciada încheiată cu înfrîngerea creştinilor la Varna, în 1444. Căzut apoi în mîinile sultanului Mahomed al II‑lea, bărbatul asistă la amplele pregătiri ale turcilor pentru cucerirea Constantinopolului. Evenimentele istorice descrise cu umor se împletesc cu destinul lui Ioannis. Oscilînd între lumesc şi spiritual, incapabil să iubească, el se modelează intrînd în dezbateri teologice şi filosofice cu înţelepţii vremii şi asistă la începutul unei ere marcate de o violenţă nemaivăzută.

Scrisă într-un stil narativ care surprinde atît amploarea, cît şi numeroase detalii privind desfăşurarea imensului cataclism istoric care a fost Revoluţia Rusă, istoria lui Orlando Figes este unul dintre cele mai importante studii contemporane asupra Rusiei începutului de secol XX. Decupajul cronologic ales de autor este relevant: începînd cu anii 1880, corespunzători abandonării de către regimul ţarist a tentativelor de reformă şi revenirii în forţă, odată cu Alexandru al III-lea, a unei politici autocrate, şi pînă la moartea lui Lenin, în 1924. Căutînd să reînvie o realitate complexă, Figes urmăreşte istoriile individuale a numeroase personaje din diverse categorii sociale – de la scriitorul Maxim Gorki, a cărui corespondenţă îi dezvăluie incredibila luciditate, trecînd prin frumoasa figură a ţăranului reformator Serghei Semionov, pînă la personaje ambivalente cum ar fi Dmitri Oskin, un simplu soldat pe care războiul civil îl va transforma într-un comisar bolşevic nemilos. Încă de la primele ore, Revoluţia Rusă a fost o jacquerie de o violenţă incredibilă pe care numai bolşevicii au reuşit să o exploateze. Lenin, căruia Figes îi schiţează un portret fascinant, a înţeles avantajul pe care îl putea obţine. Violenţa – şi slăbiciunea adversarilor lor – le-a deschis calea bolşevicilor, apoi Terorii Roşii şi consolidării sistemului partidului-stat poliţienesc, birocratic, corupt şi ineficient care avea să dureze pînă la sfîrşitul anilor 1980.

În 1967, Kadare face o călătorie la Beijing și la Shanghai, în plină Revoluție Culturală. Ia parte la un banchet dat de Zhou Enlai, în prezența lui Mao Zedong, a soției acestuia și a lui Lin Biao. Actori decisivi pentru istoria micii Albanii în deceniul al șaptelea, și deopotrivă ai viitorului său roman, sînt în fața sa. În China, literatura e condamnată, iar Kadare, asemenea unuia dintre viitoarele sale personaje, se întoarce în țara natală cuprins de frigul unor presentimente grele. Acesta este punctul de plecare al romanului construit în jurul surorilor Krasniqi, Silva și Ana, în care alegoria politică acompaniază fresca socială, proza intimistă pe cea fantastică, iar satira povestea de dragoste.

Istoricul Michał Wasiucionek reinterpretează dinamicile politice dintre Înalta Poartă, Coroana Polonă și țările române de la sfîrșitul secolului al XVI-lea pînă la începutul secolului al XVIII-lea, pornind de la trei noțiuni-cheie: patronaj, rețele sociale și arene sociopolitice. Analiza sa, sprijinită pe studii de caz, pune în lumină mecanismele patronajului transfrontalier și rețelele facționale care le ofereau elitelor din epocă un mecanism alternativ viabil de a-și procura resurse politice, militare și economice, pe care le puteau folosi ulterior pentru a cîștiga o poziție avantajoasă față de rivalii lor. Această geografie alternativă a puterii a avut un efect profund asupra hărții politice a Europei de Est din secolul al XVII-lea. Reiese că supraviețuirea Moldovei și Țării Românești ca entități politice distincte pe orbita otomană a fost mai puțin rezultatul geopoliticii și al echilibrului de putere dintre Imperiul Otoman și Uniunea Polono-Lituaniană, cît al rivalităților și alianțelor transfrontaliere facționale, guvernate de reguli și imperative diferite de cele ale statelor.

Victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului stă la loc de cinste în paginile manualelor de școală. Azi știm cu toții cum țăranii din oastea lui Ștefan cel Mare au tăiat copacii și i-au doborât asupra armatei de cavaleri în armuri grele a regelui Ioan Albert. Cum apoi locul a fost arat cu trufașii nobili poloni prinși în jug. Încă o victorie a marelui voievod asupra unui vecin mai mare și mai puternic! În urmă cu câțiva ani, medievistul Liviu Cîmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de Stat a Moştenirii Culturale Prusace manuscrisele lui Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton, cuprinzînd Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care l-au însoţit pe regele polon. Acest document esențial rămăsese necunoscut istoricilor noștri. El este o piatră de hotar în cercetarea epocii lui Ștefan cel Mare pentru istoricii de azi și de mîine; urmează să fie publicat, în ediție critică și analitică, la Humanitas. Volumul de față povestește și explică, pentru un public mai larg, nu doar campania din 1497 și bătălia decisivă, ci și întregul șir de evenimente, pornind chiar dinainte de domnia lui Ștefan, care a condus la această luptă, într-un amplu tablou dramatic al Evului Mediu tîrziu din această parte a Europei. Pe lîngă Jurnalul lui Liborius Nacker, analiza se bazează pe izvoare moldovenești, muntene, polone, otomane, ungare, occidentale, din care reiese urzeala de relații politice și militare din Europa răsăriteană a secolului al xv-lea. Pînă la sfîrșit, cititorul va fi uimit să afle că la Codrii Cosminului, alături de armata profesionistă a lui Ștefan cel Mare, au luptat trupe otomane și tătare, într-o alianță care cuprindea și Muntenia, Rusia și Ungaria, iar inamicii săi au fost Polonia, Lituania și Ordinul Teuton. Aceste alianțe se vor menține în anii următori; războiul a continuat pînă la moartea voievodului Moldovei.

Cine deschide paginile acestei cărţi va descinde într-o clipă la curtea voievozilor români din timpurile vechi: va trece din sala tronului în iatac, va privi apoi de pe zidurile cetăţii luptele dintre falnicii cavaleri şi sălbaticii cazaci pentru a apăra o preafrumoasă Doamnă, se va plimba nestingherit prin grădinile înmiresmate ale palatelor brîncoveneşti, va sta alături de nuntaşi veseli, dar şi de boieri înlăcrimaţi. Va trage cu urechea la intrigile ce leagă şi dezleagă domniile, va asista la încoronări pline de fast, dar şi la crude maziliri. Va călători la Stambul sau la curţile marilor împăraţi, în frumoasa Veneţie, dar şi în ţinuturile sălbatice locuite de tătari.

În manualele noastre de istorie, Eteria și Revoluția Greacă începută în Principate apar doar ca o simplă paranteză la mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Iar aceasta din urmă, la rândul ei, este tratată mai degrabă prolix și confuz, deși, în mod paradoxal, figura celui care s-a visat domn al Țării Românești stă la loc de cinste în panteonul istoric național. Evenimentele anului 1821 sînt, astfel, unul dintre episoadele prea puțin cunoscute de pasionații de istorie de la noi, în pofida consecințelor pe care le au pînă azi: ele reprezintă mișcarea tectonică ce a pus spațiul românesc pe orbita modernității – momentul auroral al evoluției noastre europene. Tudor Dinu, bine-cunoscut prin explorările sale monografice în lumea fanariotă, a cercetat exhaustiv izvoarele istorice, atît românești, cît și grecești – majoritatea, inaccesibile istoricilor de la noi –, precum și sursele în alte limbi, și a trecut prin toate locurile care au fost martorele intrigilor, luptelor și masacrelor acelui an cumplit. A reușit astfel să contureze, la aniversarea a două veacuri de la mișcările revoluționare, o imagine unitară și credibilă, neviciată de agende naționaliste sau partizanate ideologice. Insurecția pandurului gorjean capătă acum un sens istoric, ca secvență a luptei de eliberare a grecilor și, într-o perspectivă mai largă, a popoarelor creștine din Balcani. Aducîndu-ne în fața ochilor, ca într-un vast platou cinematografic, sute de personaje și de întîmplări, Tudor Dinu recompune pentru prima dată epopeea eteristă, în care se împletesc tragicomicul, sordidul și cel mai autentic eroism.

Începîndu-și călătoria de-a lungul coastei adriatice din Italia, trecînd prin Slovenia, Croația, Muntenegru și Albania și încheind-o în insula Corfu, autorul străbate oraș după oraș, analizînd tot ce-i iese în cale, reflectînd, discutînd cu oamenii locului, citînd generos din cărțile care l-au condus spre aceste țărmuri, lăsîndu-se în voia spectacolului naturii, a peisajelor citadine sau a lucrării timpului asupra monumentelor. Acest spațiu de ciocnire între civilizații ni se arată astfel ca o prefigurare a crizei cu care se confruntă Europa și lumea de azi, iar Robert Kaplan știe să extragă din istoria lui trimilenară o viziune îndrăzneață și pozitivă asupra noii Eurasii. Utopie, profeție sau, pur și simplu, optimism?

Cartea istoricului Ştefan Lemny urmăreşte destinele a doi reprezentanţi iluştri ai familiei Cantemireştilor: Dimitrie (1673-1723) şi fiul său Antioh (1709-1744). Cel dintîi, fost domn al Moldovei, apoi consilier secret al lui Petru cel Mare, cărturar strălucit, a devenit cunoscut în Europa îndeosebi datorită Istoriei Imperiului Otoman, lucrare ce i-a asigurat şi statutul de membru al Academiei din Berlin. Cel de-al doilea, ambasador al Rusiei în Anglia şi în Franţa, apropiat al lui Montesquieu şi Voltaire, este considerat, datorită Satirelor sale, unul dintre fondatorii poeziei ruse moderne. Chiar dacă nu s-au mai întors pe tronul Moldovei, cei doi remarcabili membri ai familiei i-au înscris numele în istorie prin opera lor culturală.

De la vechii istoriografi pînă la cei moderni, s-a impus imaginea otomanilor cotropitori și barbari care au atacat țesutul Europei, din suprafața căreia au ajuns să stăpînească aproape un sfert la apogeul puterii lor. Istoricul Marc David Baer ne surprinde cu o nouă viziune: perspectiva otomanilor înșiși. După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Ignorat este și rolul pe care l-au jucat în istoria europeană a Renașterii, Reformei și Iluminismului, dar și în Epoca Marilor Descoperiri și în Revoluția Industrială. Volumul oferă o panoramă captivantă a celor peste șase veacuri de istorie otomană, de la un mic beilic din Anatolia secolului al XIII-lea la un imperiu multietnic între Orient și Occident, purtînd deopotrivă pecetea moștenirii turco-mongole, islamice și bizantine. Această istorie a Imperiului Otoman repovestită de profesorul Baer devine parte integrantă a istoriei europene.

Complicii nu au făurit comunismul, acest rol le-a aparținut călăilor, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere, din credință, din orbire, din interes. Unii au fost mai complici decît alții, fără doar și poate. Toate aceste complicități, cu diverse motivații, explică în fapt dificultățile întîmpinate în stabilirea adevărului legat de regimurile totalitare. Așa se explică tulburarea cu care privesc oamenii toată această poveste: conștiința încărcată la nivel general împiedică percepția corectă. Oricît de dureros este acest trecut, în primul rînd pentru nenumăratele sale victime, atunci cînd încă mai pot să depună mărturie despre el, dar și pentru cei care s-au lăsat înșelați sau pentru cei care au păstrat tăcerea, suntem obligați să rostim adevărul pînă la capăt.

Volumul de amintiri al învăţătorului şi ofiţerului în rezervă Eugeniu Bucheru acoperă „trei tărîmuri ale morții“. Primele două sunt prezentate sub forma istoricului unor momente relevante din anii 1943–1948: luptele din Crimeea și Kuban, apoi, după 1944, anii grei de prizonierat în URSS, la Monastîrka şi Oranki, şi în sfîrşit revenirea în ţară, în 1948, odată cu ultimul lot, al celor care refuzaseră înscrierea în divizia Tudor Vladimirescu. Al treilea tărîm, viața trăită în România comunistă, se referă la următoarele patru decenii și este prezentat sub forma unei radiografii hipercritice a regimului. Memoriile lui Eugeniu Bucheru, povestitor inteligent şi talentat, se înscriu în seria mărturiilor lăsate de foşti prizonieri de război în URSS, precum Radu Mărculescu. De altfel, greva foamei pe care o aminteşte autorul în această carte este evocată şi de Radu Mărculescu în Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică.

Mare parte dintre așa-zișii «germanofili» erau animați mai curînd de teama de Rusia decît de atașamentul față de Puterile Centrale. Această rusofobie, alimentată de istoria familiei și a ținutului de baștină, este fățișă în atitudinea lui Lupu Kostaki, boierul moldovean numit de guvern la cîrma Ministerului de Interne pentru perioada ocupației. De pe poziția de «gerant», obiectivul său era să netezească raporturile cu autoritățile militare străine și să asigure subzistența locuitorilor din teritoriul ocupat. În schimb, după încheierea războiului a fost acuzat de colaborare cu inamicul. Firește că Lupu Kostaki a colaborat cu autoritățile de ocupație, între anumite limite: în fond, de aceea fusese lăsat la București, în virtutea strălucitei sale cariere în administrație. El vedea în coabitare singura soluție pentru a salva populația civilă rămasă în teritoriul ocupat și chiar pentru a evita dezintegrarea țării. Rămîne de stabilit dacă publicarea, un secol mai tîrziu, a memoriilor lui Lupu Kostaki îi va face sau nu dreptate. – LUCIAN BOIA

...constituirea României moderne este un proces clasic, urmînd îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naţionale din Europa. Hitchins prezintă cronologic acest proces, prin evenimentele sale politice capitale: Independenţa, domnia regelui Carol, Primul Război Mondial, România Mare, al Doilea Război Mondial. Tendinţele generale în evoluţia economică şi socială, ca şi modificările percepţiei de sine a românilor sînt analizate în afara strictelor departajări cronologice de mai sus. Ultimul capitol al cărţii tratează scurta perioadă august 1944–1947, în care, sub puterea comunistă, statul român modern a fost pur şi simplu dezintegrat.

Negaționismul înseamnă negarea faptelor istorice dovedite sau deformarea lor. Termenul se referă în general la cei care contestă existența camerelor de gazare naziste ori care minimalizează amploarea fenomenului de exterminare a evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar cum rămîne cu cei care neagă bilanțul comunismului, care-i trec sub tăcere morții și îi ascund cauzele? Se poate vorbi în acest caz de un negaționism de stînga, diferit, așadar, de un negaționism de dreapta? Distincția e arbitrară, ne-ajută doar să nu confundăm tipurile de negare, și trebuie înțeleasă fără nici o conotație politică... Adevărata diferență ține de percepția asupra acestor negaționisme: unul este unanim condamnat în numele adevărului, al istoriei, al moralei, pe cînd celălalt este în cel mai bun caz ignorat, dacă nu chiar aprobat în ciuda tuturor evidențelor, în pofida realității istorice și a eticii. Cartea de față are drept subiect tocmai acest negaționism de stînga, care nu-și găsește nici o justificare și despre care se vorbește atît de puțin ori deloc.

Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfîrșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gînditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin. Îi place să i se spună Nae. Împămîntenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelepciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gîndire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mîndru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase. Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă. Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.

Cîndva, suprafeţe vaste de pe tot cuprinsul globului erau marcate cu roşu imperial şi Marea Britanie stăpînea nu doar întinsul mărilor, ci şi preriile Americii, stepele Asiei, junglele Africii şi deşerturile Arabiei. Cum a reuşit o insuliţă ploioasă din nordul Atlanticului să conducă lumea? Şi de ce imperiul său, unde soarele nu apunea niciodată, a intrat în declin şi, în cele din urmă, s-a prăbuşit? ...povestea acestuia în toată măreţia şi misterul său, arătînd cum o mînă de corsari şi căutători de aur au sădit sămînţa celui mai mare imperiu din istorie – şi au aşezat lumea pe făgaşul modernităţii.

Soldații au plecat, așadar, de pe front în masă, luînd cu ei armele și banii statului, caii și vehiculele. Au luat cu asalt trenurile, asupra cărora se năpusteau ca furnicile, sau au plecat pe jos. Cei care reușiseră să pună mîna pe un cal sau pe un vehicul le încărcau cu rezultatele jafurilor lor, pe care uneori le vindeau la prețuri de nimic… Întreaga Moldovă și Basarabia erau pline de cai rusești… Soldații au fost văzuți ducînd într-un sat o piesă de artilerie completă, cu tot atelajul ei, pe care au vîndut-o pentru 50 sau 60 de franci. Am fost martorul acestei tranzacții, într-un tîrgușor la 20 de kilometri de Iași.

...patru incursiuni exemplare în lumea absurdului totalitar... Călărețul cu șoim, tabloul care împodobește salonul contelui Ciano din casa de vînătoare de la Lezha, în Albania, declanșează un funest și inexplicabil șir de violențe, iar blestemul său îi lovește întîi pe fasciștii italieni și apoi pe mai-marii regimului comunist de la Tirana. Cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, Iarna la cafeneaua Riviera și Zborul cocorului pătrundem în intimitatea aparatului represiv albanez care macină, printre monstruoasele sale roți dințate, conștiințe și destine.

...aproape un veac de istorie româneasca: perioada dintre Tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi și sfîrșitul domniei lui Cuza, răstimp socotit de Hitchins prima etapă de formare a națiunii române moderne. Atunci s-a produs tranziția de la o societate medievală, de tip agrar, la una modernă, modelată de valorile urbane și industriale. Și tot atunci s-au petrecut spectaculoase schimbări de mentalitate și adevarate mutații în viața socială, întreaga epocă a fost marcată de abandonarea influențelor răsăritene în favoarea ideilor și a valorilor occidentale.

Din respect față de victime avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă. Sacrificiul pe care l-au făcut acei oameni, de toate vîrstele, de toate condițiile, de toate naționalitățile, depășește orice capacitate de înțelegere. Victimele sunt adevăratul chip al acelor regimuri care au purtat – ceva nemaivăzut în istoria omenirii – un război civil permanent împotriva propriilor popoare. Toți acei oameni au suferit aceeași soartă, dar fiecare și-a dus crucea singur și neștiut, și fiecare și-a murit moartea într-o singurătate fără sfîrșit. Noi, omenirea întreagă, avem datoria morală de a le păstra memoria, indiferent dacă am cunoscut la rîndu-ne regimurile fără de lege, dacă le-am fost complici, cu gîndul sau cu fapta, sau dacă am închis ochii și nu ne-am lăsat atinși de tragedia care se desfășura în vecinătatea noastră. Victimele comunismului reprezintă conștiința noastră vinovată.

Pe fundalul prăbușirii imperiilor și a monarhiilor, între noile granițe ale României Mari, viața politică e zguduită de o poveste de dragoste. Prințul moștenitor fuge în lume, în plină epocă antisemită, cu o femeie cu origini evreiești. Despre ei și povestea lor se va vorbi necontenit timp de decenii. Legionarii și, pe linia lor, comuniștii îi vor descrie în contururi îngroșate de ură, invidie și resentiment. Presa internațională va căuta să-i situeze cînd în descendența marilor iubiri interzise, cînd în anticamera unor tenebroase intrigi și comploturi politice. Vor fi condamnați de toți, bîrfiți, hărțuiți și defăimați în ziare, în manuale și în cărți de istorie. Vor rămîne împreună în ciuda tuturor. Ce se află însă dincolo de bîrfe și clișee și ce ascund ele sub masca discursului patriotard, antisemit sau moralizator? Din documente de arhivă, scrisori inedite, memorii, jurnale și mărturii ale contemporanilor, această carte reconstruiește culisele celui mai stăruitor scandal politic din istoria interbelică a României.

...o călătorie imaginară pe „Marea cea Mare“ şi pe ţărmurile ei, începînd din preistorie şi pînă în secolul XXI, pentru a înţelege cum anume a influenţat ea geometria mereu schimbătoare a culturii şi civilizaţiei mondiale, ...o istorie vie, umană, populată de figuri impunătoare şi personaje pitoreşti, împăraţi, regine, mari oameni de arme, navigatori, piraţi, pelerini, negustori, migratori, dar şi de călătorii şi turiştii zilelor noastre.

Figura lui Miklós Horthy este sinonimă cu istoria Ungariei interbelice. De el se leagă renașterea țării după destrămarea Imperiului și încercările de a recupera teritoriile pierdute la Trianon. În memoria istorică a românilor – și nu numai a lor –, Horthy este tipul dictatorului fascist, în rînd cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, iar numele său echivalează cu ocupația, de­por­tările și abuzurile contra populației civile din Transilvania de Nord în anii 1940–1944. În procesele de la Nürnberg nu va sta însă pe banca acuzaților, ci în boxa martorilor, iar sfîrșitul vieții și-l va trăi în liniște la Estoril, la fel ca alți mari exilați ai epocii

„Comunismul este conștiința vinovată mondială. Nici o altă ideologie, într-un interval de timp comparabil, nu a cucerit atît de multe țări, atît de multe minți și nu a distrus atîtea vieți omenești. Și tocmai omul se află în inima cărții mele. Nu inventez nimic în această istorie a comunismului, nu există dialoguri fabricate, toate situațiile despre care vorbesc sunt atestate, în general sunt cunoscute, nu sunt eu cel dintîi care le descoperă. Meritul meu, singurul pe care îl am în raport cu această narațiune, este acela de a fi adus laolaltă sute de elemente disparate, pentru a vedea lucrurile în ansamblu. Am vrut să-l iau pe cititor de mînă și să-l însoțesc de-a lungul istoriei dramatice a comunismului. Sper că am reușit; în această carte există carne și viață.“

Pe urmele unei călătorii de-a curmezişul Americii făcute în copilărie împreună cu familia, Robert D. Kaplan străbate, la volanul unui automobil, imensa întindere a Statelor Unite, căutînd amprenta lăsată de geografie asupra destinului ei de mare putere. O geografie împletită cu istoria celor ce-au clădit naţiunea americană: de la pionierii care s-au aventurat spre vestul continentului în secolul al XIX-lea pînă la importanţi preşedinţi ai SUA, precum James Buchanan, Abraham Lincoln sau Theodore Roosevelt. Acţiunile lor au contribuit la transformarea mentalităţii de cuceritori ai vastelor spaţii într-o adevărată cultură a frontierei, caracterizată printr-un generos spirit comunitar şi un nesmintit pragmatism – trăsături chemate să răspundă şi astăzi provocărilor unei lumi globalizate, în care focarele de conflict sînt din ce în ce mai numeroase şi mai greu de stăpînit.

Sudul Indiei, 1969. Înarmați cu inocența invincibilă a copiilor, gemenii Rahel și Estha își trăiesc vîrsta nevinovată la adăpostul unei familii pestrițe: frumoasa, dar singuratica lor mamă, care îl iubește noaptea pe bărbatul pe care copiii ei îl adoră ziua; bunica lor oarbă, care cînta la vioară; unchiul lor drag, chefliu, marxist radical, afemeiat; o mătușă antipatică, pe care o dezamăgire în dragoste a făcut-o să savureze toate nefericirile celor din jurul ei... Dar, cînd verișoara lor din Anglia împreună cu mama ei vin în vizită de Crăciun, gemenii află că lucrurile se pot schimba într-o clipă.

Romanul leagă într-un ritm halucinant, prin jurnalele alternate ale lui Rachel și Malrich Schiller, două epoci istorice și două regimuri politice: nazismul și islamismul fundamentalist, proiectîndu-le, ca avertisment, în viitor. O panoramare a lumii actuale care ne poartă prin Franța, Algeria, Germania, Austria, Polonia, Turcia, Egipt, unind lagărul de exterminare de la Auschwitz cu periferiile Parisului. Pesimismul meditativ al lui Rachel și edificarea sfîșietoare a lui Malrich îi determină pe frații Schiller să aleagă două căi diametral opuse.

În șapte povești legate între ele, Peter Fortune își amintește diferite întîmplări din timpul copilăriei sale ciudate. Trăind la granița dintre vis și realitate, el trece prin aventuri fantastice, trăiește în trupul bătrînei sale pisici și al unui copil răutăcios, se luptă cu o papușă rea care s-a trezit la viață și caută răzbunare, găsește într-un sertar plin cu fleacuri o cremă care face oamenii să dispară etc. În cele din urmă se trezește, copil de unsprezece ani fiind, în trupul unui adult și începe cea mai mare aventură a vieții sale: se îndrăgostește.

Într-o epocă incertă, în care religia se ciocnea cu politica, morala cu sexualitatea, și marea cultură cu cenzura absolutistă, regina Cristina a înțeles să se implice adînc în dilemele vremii sale. A fost o femeie cu totul ieșită din comun: a îmbrățișat religia catolică deși era protestantă, ridicîndu-se totodată în apărarea protestanților prigoniți din Franța; n-a ezitat să-și trăiască viața potrivit propriilor preferințe, care nu erau pe placul unei societăți fariseice; a intervenit pe lîngă suveranii vremii pentru a garanta libertatea de expresie a marilor oameni de cultură. În jurul ei au gravitat personaje de prim rang ale vremii: filozofii René Descartes, Pierre Gassendi sau Blaise Pascal, cardinalul și omul de cultură Decio Azzolino și marele dramaturg francez Molière. Între toți aceștia, sub pana lui Dario Fo, regina Cristina apare ca o figură eroică și neînfricată, un personaj zugrăvit în culori vii și neconvenționale.

Rio de Janeiro e o metropolă unde luxul litoral și jalea din favele asigură contrastul. Zeze e un copil de cinci ani îmbarcat într-o odisee a maturizării timpurii. Băiatul vine dintr-o familie periferică, unde sărăcia face parte din meniul zilnic, iar poznele copilăriei se pedepsesc cu joarda. Neastîmpărul vîrstei e înțeles ca sabotaj – de unde și sancțiunile drastice. Zeze continuă să facă pozne, să tînjească după un strop de afecțiune și să mănînce bătaie. Scopul lui e să atragă atenția că inimile largi răsar și dintre zdrențe, iar înfrîngerile succesive nu par să-l descurajeze. Fiindcă în lumea iritată și revanșardă care îl înconjoară există totuși urme de prietenie: un om atent la necazurile aproapelui și – lucru fabulos – un lăstar de portocal uns în rolul confidentului perfect. În numele lor, băiatul își acceptă soarta și își lasă corpul să se preschimbe în hartă a chelfănelilor. Zeze crede-n continuare că se poate adăposti în mica lui construcție imaginară din preajma lăstarului. Cînd însă acesta e amenințat cu tăierea, copilul pricepe că nu mai e copil și că examenul de maturitate a ajuns la întîlnire cu aproape două decenii mai devreme.

Desfășurîndu-se de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, viața lui Owen Mackenzie este definită de 3 orășele în care confortul și angoasa, voluptatea și trădarea nu sînt niciodată departe unele de altele. În Willow, Pennsylvania, tînărul Owen este transfigurat de prima întrezărire a unei frumuseți feminine în plină înflorire. Middle Falls, Connecticut, e locul unde, căsătorit, face o mică avere dintr-o firmă de programare și descoperă plăcerile secrete ale adulterului în serie. În fine, în vîrstă și căsătorit pentru a doua oară, Owen se stabilește în comunitatea de pensionari din Haskells Crossing, Massachusetts. În acest roman de căutări erotice și descoperiri emoționale, John Updike face din educația sentimentală a lui Owen Mackenzie o poveste a începutului de secol XXI.

...o personalitate puternică, dificilă şi autodistructivă care nu se menajează absolut deloc, nu ascunde nimic sub covor şi nu are nici un moment tentaţia de a-şi cosmetiza viaţa spectaculoasă, scandaloasă şi plină de excese

Undeva pe Muntele Balou, tărîmul imaginar al lui Yan Lianke, un bătrîn luptă pentru supravieţuire în vremea secetei abătute din senin asupra ţinutului său de baştină. Cînd razele nemiloase ale soarelui îi alungă pe locuitorii satului, bătrînul hotărăşte să rămînă împreună cu tovarăşul său credincios de viaţă şi de suferinţă, un cîine orb, să păzească ogorul neamului şi să vegheze asupra ultimului lujer verde de porumb, singurul care mai poate asigura continuitatea comunităţii. Prin sacrificiul său simbolic, bătrînul se transformă în protectorul satului, devenind „Strămoşul” generaţiilor următoare, al căror viitor este salvat graţie seminţelor pe care le hrăneşte cu propriul trup stins, pîrjolit de soare, întocmai ca în vechile mituri ale creaţiei în care lumea ia naştere din sîngele unui erou legendar.

Zuleiha, o tînără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungînd într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescîndă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covîrșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămîne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărîtă să plătească orice preț.

...arborele genealogic stufos al familiei McCaslin prin prisma cîte unui personaj dintr-o generaţie sau alta. „Cele mai bune părți din carte nu se ocupă direct de soarta negrilor, ci de condiția spirituală a albilor în mîinile cărora se află acea soartă. Experiența prin care i se dezvoltă lui Isaac McCaslin sensibilitatea morală reprezintă un soi de compendiu al celor mai mari sentimente romantice și transcedentale ale Americii.“